TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A MAZAREI DE GRADINA IN CAMP

Rotaţia culturilor
În privinţa plantei premergătoare, mazărea de grădină poate fi cultivată după orice cultură care nu părăseşte prea târziu terenul în toamnă şi dă posibilitatea ca lucrările de pregătire a terenului să se execute în bune condiţii. Sunt indicate ca bune premergătoare varza, cartoful, tomatele şi castraveţii, mai ales dacă au fost fertilizate cu gunoi de grajd şi părăsesc toamna terenul cât mai devreme. Nu este indicat ca mazărea să urmeze în succesiune după leguminoase, din cauza unor boli comune, dar mai ales pentru că, după leguminoase, terenul fiind mai bogat în azot, este mai bine valorificat de alte culturi. Mazărea constituie deci o excelentă premergătoare pentru majoritatea culturilor legumicole (V. Voican şi colab., 2002).

Mazărea de grădină se pretează foarte bine în sistemul culturilor succesive întrucât are o perioadă scurtă de vegetaţie şi poate fi semănată primăvara foarte timpuriu. Mazărea este cultivată exclusiv în câmp deschis, prin semănare, fie în asolamente legumicole, fie în asolamente de câmp.

Pregătirea terenului
Nivelarea de exploatare a terenului (mazărea este sensibilă la băltirea apei) este necesară atât pentru efectuarea în condiţii optime a semănatului, cât şi pentru a asigura efectuarea recoltării mecanizate, fără pierderi. Nivelarea se face după recoltarea culturii premergătoare pe teren uscat, prin afânarea terenului cu grapa cu discuri şi 1-2 lucrări cu nivelatorul. Fertilizarea de bază se face cu îngrăşăminte fosfatice şi potasice. Arătura de bază se efectuează la adâncimea de 22-25 cm, efectuată cu plugul, în agregat cu grapa stelată. Arătura trebuie să fie de bună calitate şi să asigure încorporarea în sol a resturilor vegetale. În vederea reducerii numărului de lucrări în primăvară, care duc la tasarea terenului şi la importante pierderi de apă din sol, se recomandă ca arătura să fie lucrată cu grapa cu discuri până la venirea iernii. Pregătirea patului germinativ se efectuează primăvara cât mai devreme, printr-o singură lucrare cu combinatorul, în cazul discuirii din toamnă a arăturii, care să asigure o bună afânare a solului pe adâncimea de 8 cm. Dacă este necesar, această lucrare poate fi precedată de o grăpare sau, pe terenurile nediscuite din toamnă, de o lucrare cu grapa cu discuri. Înaintea acestor lucrări se aplică îngrăşăminte chimice necesare şi, eventual, erbicidul care trebuie încorporat.

Înfiinţarea culturii
Pentru obţinerea de producţii extratimpurii, semănatul se poate face fie din toamnă, folosindu-se soiuri care rezistă la temperaturile scăzute din timpul iernii, fie primăvara foarte timpuriu, în ambele cazuri, cu precocitate accentuată.

Semănatul din toamnă se practică în condiţiile din ţara noastră în acele zone în care temperaturile din timpul iernii nu scad sub minus 12-14 grade Celsius la nivelul solului. Rezistenţa cea mai bună a plantelor se manifestă în primele faze de vegetaţie, de aceea epoca optimă de semănat este înaintea îngheţului solului (de obicei în primele zile ale lunii noiembrie). Se pot folosi soiurile româneşti, alături de material săditor străin.

Semănatul în primăvară se face atunci când nu s-a semănat în toamnă. Pentru obţinerea de producţii timpurii se poate semăna fie în ferestrele iernii (februarie), fie primăvara foarte timpuriu (în mustul zăpezii). Având în vedere rezistenţa ridicată a tinerelor plăntuţe la temperaturi scăzute, nu trebuie să existe reticenţă cu privire la semănatul prea timpuriu decât acolo unde, în urma topirii zăpezii sau în urma ploilor, apa poate bălti. Pe terenurile care se zvântă uşor, pregătirea terenului din toamnă va permite intrarea timpurie în câmp pentru semănat.

Pentru obţinerea de producţii mai tardive, necesare pentru eşalonarea ofertei de materie primă la fabricile de conserve sau în gospodăriile individuale, este mai indicat să se eşaloneze producţia mai degrabă prin folosirea soiurilor tardive, decât prin semănatul întârziat, din motivele prezentate anterior. La aceste soiuri există şi pericolul ca în majoritatea anilor să se producă un puternic atac de făinare (Erysiphe pisi), deci ar trebui alese soiuri tolerante la această maladie. În unităţile care produc mazăre ca materie primă pentru fabricile de conserve, scopul este de a asigura funcţionarea acestora în mod ritmic, o perioadă cât mai lungă. Se începe semănatul cât mai timpuriu, atunci când se poate intra pe teren cu utilajele fără a distruge structura solului (de exemplu, cam la 10 martie).

În prima etapă se poate semăna 20% din suprafaţa cu soiuri precoce, urmată de o a doua etapă, la circa o săptămână, cu o gamă completă de soiuri (precoce, mijlocii şi tardive) pe 40-50% din totalul suprafeţelor, în acest caz eşalonarea fiind făcută prin soiul cultivat. În a treia etapă de semănat (sfârşitul lunii martie), se seamănă restul suprafeţei cu soiuri tardive. Controlul şi pregătirea seminţei sunt foarte necesare, cu toate că sămânţa de mazăre îşi păstrează facultatea germinativă timp de 2-3 ani la soiurile cu bob zbârcit şi 3-4 ani la cele cu bob neted. Controlul seminţei înainte de semănat din punct de vedere al însuşirilor fiziologice, care sunt reglementate prin legislaţie (Legea 75/1995), priveşte încadrarea în indicatorii pentru elementele de calitate ale seminţei.

Tratarea seminţelor
Înainte de semănat, sămânţa trebuie să fie tratată împotriva gărgăriţei mazărei (Bruchus pisorum), a agenţilor patogeni de sol şi, eventual, împotriva manei. De obicei, tratamentele se fac în unităţi producătoare sau distribuitoare de sămânţă, dar unele tratamente se pot face şi în unităţile de producţie. Împotriva gărgăriţei, seminţele se tratează prin gazare, folosind produsul Phostoxin (delicia), care se prezintă sub formă de tablete (de obicei de 3 grame). Se administrează 30 grame/tona de sămânţă. Împotriva principalilor agenţi patogeni, se vor folosi substanţe indicate de specialiştii Laboratorului Fitosanitar Judeţean, aplicate prin prăfuire, cu 2-3 zile înainte de semănat.

Desimea culturii variază în funcţie de dezvoltarea vegetativă caracteristică fiecărui soi şi a aprovizionării cu apă şi elemente fertilizante. Astfel, pentru soiurile cu dezvoltare vegetativă puternică în condiţii bune de aprovizionare cu apă şi elemente fertilizante se recomandă 90-100 plante/metrul pătrat, în timp ce pentru soiurile mai precoce, densitatea optimă tinde spre 120 de plante/metrul pătrat. Densităţile de 100-110 plante/metrul pătrat sunt corespunzătoare pentru majoritatea soiurilor mijlocii sau tardive din actualul sortiment cultivat. Norma de sămânţă necesară pentru semănat se stabileşte în funcţie de MMB şi de facultatea germinativă a fiecărui lot, în funcţie de densitatea aleasă şi variază în limite largi (cel mai adesea, între 180 şi 220 kilograme/hectar).

Schema de semănat
Intervalul între rânduri este de 12,5 cm cu actualele maşini de semănat, dar pot fi folosite şi distanţe între rânduri de 15-20 cm. În cazul folosirii semănătorilor de mare precizie, pneumatice, distanţa între rânduri se poate mări până la 30 cm.

Adâncimea de semănat variază de la 3 cm în condiţii mai dificile de sol (frig şi umiditate ridicată) până la 5 cm pe solurile mai uşoare sau la semănatul întârziat. Este important ca seminţele să fie bine acoperite de sol, altfel porumbeii şi ciorile pot aduna seminţele neîncorporate suficient, producând goluri în cultură.

Fertilizarea
În general, fertilizarea organică nu se practică la mazărea de grădină decât pe solurile foarte sărace în humus. Pe solurile acide se impune administrarea de amendamente calcaroase, mazărea fiind pretenţioasă la prezenţa calciului în sol. Aplicarea îngrăşămintelor minerale trebuie astfel făcută încât acestea să nu ajungă în imediata vecinătate a seminţei. Azotul disponibil în sol este utilizat mai ales în primele stadii de cultură. De obicei, cunoscând conţinutul solului în azot, se aplică o fertilizare de completare cu 20-30 de kilograme de azot/hectar sub formă de azotat de amoniu, mai ales pentru semănatul foarte timpuriu, când mineralizarea este foarte lentă.

La semănatul mai târziu, de obicei această fertilizare nu mai este necesară. În privinţa îngrăşămintelor cu fosfor, la modul general, se consideră că în solurile normal aprovizionate cu acest element este suficientă aplicarea a circa 50 de kilograme/hectar. Pe solurile slab aprovizionate cu fosfor (sub 18 ppm P sau 4 mg P2O5/100 grame sol) dozele se majorează cu 20-30 de kilograme/hectar. Aplicarea se face, de regulă toamna, prin încorporare sub arătura de bază. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică o dată cu fosforul, în doză de 40-60 kilograme K2O pe solurile cu un conţinut de potasiu sub 120 ppm K şi care nu au fost fertilizate în anii anteriori cu gunoi de grajd. Pe solurile în care se manifestă carenţa de Mg, S, Mb, B, se iau măsuri pentru aplicarea unor îngrăşăminte care să conţină aceste elemente.

Întreţinerea culturii
Prăşitul: pentru culturile care se înfiinţează în rânduri rare, atunci când plantele au circa 10 cm, se poate face un prăşit mecanic, superficial, cu viteză mică. Erbicidarea: în tehnologia clasică, combaterea buruienilor se face prin tratamente cu erbicide. Se folosesc erbicide cu încorporare în sol înainte de semănat. O serie de erbicide se aplică după semănat şi înainte de rărirea culturii. Tratamentele se completează cu aplicări ale unor erbicide specifice în perioada de vegetaţie. Irigarea: pentru o bună reuşită a culturii, mazărea trebuie să fie irigată în zonele sau în perioadele în care apare această necesitate. Irigarea trebuie condusă cu grijă pentru a nu produce o dezvoltare excesivă a masei foliare şi a posibilităţi de intensificare a atacului bolilor. Perioada critică este înainte şi imediat după înflorit, când se pot aplica două udări, în caz de necesitate, cu 200-300 metri cubi apă/hectar. Combaterea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor din culturile de mazăre de grădină se face prin folosirea şi/sau aplicarea substanţelor indicate de specialiştii fitosanitari la nivelul fiecărei zone.

Recoltarea
În culturile de mazăre de grădină destinate vânzării pe piaţă sau sub formă de păstăi se practică 3-4 recoltări manuale succesive, ultima fiind făcută pe plantele smulse din sol. La soiurile cu maturare grupată a păstăilor, în vederea creşterii productivităţii, se pot smulge sau tăia plantele în momentul când majoritatea boabelor sunt apte pentru consum, iar recoltarea păstăilor se poate face sub şoproane sau locuri umbrite. Cât mai rapid posibil, păstăile se ambalează în saci sau coşuri şi se trimit la piaţă, de preferinţă în aceeaşi zi.

Pentru vânzarea în stare proaspătă, păstăile trebuie să prezinte forma, dezvoltarea şi coloraţia tipică soiului, să fie fragede, suculente şi să conţină cel puţin 5 boabe. Păstăile nu trebuie să prezinte nici o alterare din cauza încingerii. De asemenea, boabele trebuie să fie bine formate, fragede (presate între degete, ele trebuie să se spargă, fără a se diviza în cele două cotiledoane) şi să aibă gustul dulce. Orice alte abateri de la regulile de mai sus pot duce la declaşarea mazărei de consum.

Mazărea destinată industrializării poate fi recoltată în modalităţi diferite, în funcţie de gradul de dotare a unităţilor: smulgere manuală, urmată de încărcarea în remorci şi batozarea la posturi fixe; recoltarea mecanizată cu MRM -2,2, după care vrejii recoltaţi sunt transportaţi la staţiile de batozare; recoltarea şi batozarea într-o singură fază cu ajutorul combinelor de mare productivitate. Boabele verzi se transportă imediat după recoltare la fabricile de conserve, unde cu aceeaşi urgenţă intră în procesul de fabricaţie sau pot fi congelate imediat, având aceeaşi valoare alimentară şi gust ca acelea proaspete. Accentuăm asupra scurtării la maximum a timpului între recoltare şi conservare, de care depinde calitatea produselor.

Producţia de păstăi variază între 6 şi 9 tone/hectar păstăi verzi, deşi potenţialul de producţie al soiurilor actuale este mult mai ridicat (14-16 tone/hectar pentru soiurile productive). Randamentul la batozare este de 40-45%, ceea ce conduce la obţinerea unei producţii de 3-6 tone boabe verzi/hectar.